Sunt momente în viață când totul pare să se destrame. Când durerea devine atât de densă încât simți că nu mai ai unde fugi, că nu mai există puncte de sprijin. Așa a început pentru mine întâlnirea cu Ho’oponopono.

Nu l-am căutat. Sau poate că da, dar fără să știu ce caut, de fapt. Ce știam cu siguranță era că sufletul meu era obosit, rănit în straturi adânci, acumulate în timp. Pierderea mamei lăsase un gol greu de cuprins, dar au trecut câțiva ani până la momentul în care m-am prăbușit cu adevărat. Acel moment a venit odată cu sfârșitul unei relații în care proiectasem visuri, așteptări și nevoi nespuse. După despărțire, căutarea a devenit mai conștientă. Așa am ajuns la Ho’oponopono.

La început cu multă rezistență – mintea mea nu înțelegea cum un cuvânt atât de simplu, Mulțumesc, poate schimba ceva înăuntru. Dar undeva, în interior, ceva s-a mișcat. Și, ghidată de acel ceva, am ajuns la primul seminar. Au urmat câteva încercări de viață care au continuat să dizolve zidurile ridicate de minte și m-au condus tot mai adânc în această practică vie. Așa am început să mă las ghidată – nu de gânduri, ci de o liniște care începea să se nască în mine.

Ho’oponopono nu a fost o tehnică. A devenit o respirație. O întoarcere la mine. În timp, am început să observ cum se înmoaie reacțiile mele, cum mă liniștesc fără să mai cer explicații, cum se transformă din interior relațiile și felul în care mă raportez la viață. Am înțeles că nu trebuie să controlez nimic. Că sunt responsabilă pentru ceea ce simt, dar nu sunt vinovată. Că pot alege, clipă de clipă, curățarea interioară, fără să știu ce eliberez exact.

Astăzi, Ho’oponopono trăiește în mine. E acolo în liniște, în respirații adânci, în momente de bucurie sau de teamă. E modul meu de a mă reîntoarce în prezent. De a mă reconecta cu partea divină din mine și de a spune, în fața oricărui gând sau întâmplare: Mulțumesc.

E un spațiu de pace. O rugăciune fără cuvinte mari. Un acasă care nu depinde de locuri, de oameni sau de vremuri. Dacă citești aceste rânduri și simți că poate și tu ai nevoie de ceva simplu, blând și adevărat… încearcă. Poate chiar acum. Spune în tine, fără așteptări: Mulțumesc. Uneori, atât e suficient pentru ca viața să curgă din nou.